Contează mai mult călătoria decât destinația.
Hm, dacă mi-ai fi spus asta când eram copil, când petreceam ore întregi în mașină până la munte sau la mare, n-aș fi înțeles. Noroc că acum mă bucur de amintirile din mașină: ai mei mă „enervau” întrebând ce munți se văd în zare sau ce râu trece pe nu-știu-unde, iar timpul zbura. Așa mi-am „instalat” un fel de GPS interior – mă orientez mereu. Apoi veneau întrebările despre mașini și județe. Făceam concurs cu tata. Recent, venind din Bulgaria, mi-am propus să „adun” toate județele României de pe plăcuțe. Vai, ce-am vânat Vaslui și Sălaj! Dar fiuuu, mi-a ieșit… Zâmbesc acum; o căldură blândă mă cuprinde din amintiri născute în momente aparent fără importanță… atunci.
De data asta mă așteaptă drum lung: prima oară în Bosnia. Am tot auzit – verde cât vezi cu ochii, ape albastre, oameni buni, mâncare cum rar mai găsești. Dar asta e doar concept. Trebuie să văd și să simt ca să știu ce-mi lasă, peste ani, țara asta cadou.
Pornim în grup, mai multe mașini; îmi place senzația de tabără. Ne regrupăm, ronțăim ceva, glumim. Mă bucur că am prieteni aproape, dar și că se leagă conexiuni noi. Trecem Dunărea și GPS-ul meu interior pornește iar de la izvor spre vărsare; îmi amintesc de ce sârbii ne spun vlahi (căutați și voi, dacă sunteți curioși). Facem poze de pe cealaltă parte a fluviului – interesant să văd România atât de aproape și, totuși, deja „dincolo”.
Nici nu știu când trec orele. Muzica din mașină îmi plimbă gândurile. Vedem satul lui Kusturica, poduri frumoase, și intrăm noaptea printre păduri, sub cer senin. Ajungem la destinație: baza lui Milan, sârbul cunoscut de ani buni, care ne tot chema. Ce bine că anul ăsta am ajuns și eu.
Baza lui Milan e ca un sătuc cu căsuțe, cu loc de stat și vatră mare de foc – de acolo ne-am inspirat și pentru restaurantul de la Green Camp. Focul ne fascinează dintotdeauna; am știut că serile se vor strânge în jurul lui. Am avut dreptate și ceva în plus: jocuri, dansuri, hohote de râs. După ziua plină, intram în altă lume: mâncare la jar (delicioasă), cântec, dans – și timpul dispărea.
Să uiți de timp poate speria, dar aici a fost un pansament pentru sufletul meu agitat, fugărit de task-uri și liste. Totul s-a risipit în focul care ne încălzea obrajii, în apele albastre ca cerul și în negrul adânc al nopții care ne învelea ca o pătură.
Prima zi după sosire: drumeție la cascadă. Prin pădure verde, printre poieni întregi de leurdă, liniștea era spartă doar de câte un chiot sau o glumă. Mersul în șir, dansul pădurii. La un moment dat, un fâșâit în fundal: ne apropiem. Iubim focul, dar apa ne cheamă mereu – mai ales când cade de la înălțimi amețitoare și face o perdea diafană prin care vrei să treci iar și iar. Îmbrăcați toți în verde, ne pozăm, respirăm aer curat, privim spre izvorul cascadei, parcă mai sus de cer. Dacă aș imprima ziua asta în memorie, i-aș zice „Ziua cu leurdă și cascadă”.
Seara: timp de rememorat și de bucate locale gătite în oale mari, sub jarul vetrei unde ne strângem la fiecare apus. De ce au gustul ăsta bun? Poate pentru că păstrează semințe și rețete vechi. Poate pentru că efortul de peste zi deschide alt fel papilele. Poate toate laolaltă. Mă trezesc din reverie când colegii de aventură aprind iar dansul.
Știți somnul acela care te plimbă prin regate adânci, cu vise frumoase, somnul care pune ordine în toate? Aici m-am întâlnit des cu el. Încă un cadou al locului.
Despre râu știam puțin până să pornim în aventura de două zile pe canioane străbătute de ape albastre, cu gust de zăpadă. Rafting pe Tara. După ce am holbat ochii la munți înalți, cu urme de omăt, am zis – împotriva fricii de înălțime – să încerc tiroliana deasupra canionului. S-a dovedit plutire ușoară, deși viteza era uriașă. Am zburat lin, și firul acela albastru din depărtare m-a chemat și mai tare.
Ne urcăm în bărci mari, câte 8–10, cu ghizi care au povești, zâmbete relaxate și curaj încercat. Aș putea scrie o istorie doar despre cele două zile pe Tara – sau mai bine, pe „Ava-Tara”, că doar aici simți micimea omului în fața naturii care curge din pereții muntelui, îți spală privirea în albastrul perfect și îți urcă ochii pe stânci până sus, unde se rotesc șoimii. Nu știu dacă ați mai făcut rafting; Tara e râul perfect: peisaje care taie respirația, emoții pe valuri care vorbesc în limba lor. Noroc cu ghidul care traduce fiecare mișcare, te poartă aproape de cascade ca să te răcorești și să te simți mai viu ca niciodată. Apoi tot ei te alință cu bucate gătite de mâna lor – te simți într-o expediție „pe bune”.
Ne-am bucurat când s-a terminat? Eram obosiți și ne trăgea vatra lui Milan: o rakie, un copan scos din vasul de lut sub jar. Dar despărțirea de apa albastră, atât de curată, din care am gustat dulceața ghețarului, n-a fost ușoară. Atât de grea, încât în ziua de „relaxare” – când ni s-a propus încă o tură – eu și fetele ne-am înscris pe loc.
Am mai văzut locuri, flori de primăvară, fețe oglindite în lacuri adânci. Am ascultat oameni trecuți prin multe – provocările i-au făcut mai puternici și mai dornici de a trăi cu sens. Le-am mâncat mâncărurile făcute cu drag de locurile lor și le-am îmbrățișat obiceiul de a cânta și dansa la finalul unei zile pline.
Drumul lung spre casă e timp pentru rewind. Aș mai fi vrut să nu se termine, să mai arunc o privire în canion, să mai intru într-o peșteră cu povești. Au trecut două săptămâni și încă simt un junghi mic de dor – rar mi s-a întâmplat să mă doară așa o țară nouă după ce am plecat.
Bosnia a fost toată o călătorie, nu o destinație. Locul în care ne strângeam seara a fost doar puntea spre o nouă călătorie în fiecare zi. Am adunat amintiri și povești pe care timpul nu vrea să le șteargă – îi sunt și lui dragi.
Contează mai mult călătoria decât destinația. Așa e. Vreau din nou acolo, oricum ar arăta următoarea mea călătorie.
