Apa si Piatra by Simina Cernat

Uneori fugim de gândurile noastre, alteori de ceilalți. Ne cheamă curiozitatea, dorul de prieteni, necunoscutul. Uneori vrem doar să schimbăm peisajul, alteori să ne cunoaștem limitele. În cazul meu, mini-expediția la care m-am înhămat le cuprinde pe toate, dar mai cu seamă curiozitatea de a traversa cu caiacul lacul Razim, alături de prieteni dragi.

Sunt arbitru între doi motani și un câine care s-au adunat de nicăieri în jurul picnicului ad-hoc de pe banca rece a debarcaderului. Aș paria pe câine, dar tocmai primește una peste bot de la motanul vărgat care pleacă cu bucata de salam. E pustiu și e înorat, dar zâmbesc nerăbdătoare și mă uit în jur cu anticipație la fiecare zgomot de mașină. Sunt în Jurilovca la locul de întâlnire și mă uit după o mașină cu caiace pe capotă.

În sfârșit se adună gașca, parcăm lângă apă, descărcăm caiacele și fiecare se pune pe treabă în liniște. Pe lângă mașini e o debandadă totală de echipament, mâncare, movile de haine de luat și de lăsat.

Fiecare pare că știe ce are de făcut, deși pentru mine e prima tură în stil expediționar pe ape line. Ne împărțim mâncarea, dar, mai important, cine cară vinul? Eu am cel mai încăpător caiac, dar neștiind cum să îmi folosesc spațiul rămân cu cele mai multe lucruri pe dinafară. Le pun in pungi de la Kaufland și Penny, să păstrez totul cât mai uscat și le atârn de elasticele caiacului. Când sunt gata, caiacul meu arată ca un magazin ambulant de pe Delta Mekongului din Vietnam, care vinde de toate și nimic.

Sunt nerăbdătoare și uit să îmi setez caiacul, așa că vâslesc de două ori mai mult, din moment ce nu îmi pot folosi picioarele. Simt fiecare portocală și măslină pe care o car și băieții sunt mult în față, cu caiace mai rapide ca al meu, dar nu mă las și sar peste valurile care îmi udă pâinea din punga de Kaufland. Bate vântul din față, se întunecă și sunt ca o rățușcă nou născută care abia învață să înoate, vâslească în cazul meu.

Lacul Razim e imens, abia se vede celălalt mal, habar nu am care e planul, dar nici nu contează, am zâmbetul la mine și încredere în băieți. Cătălin are aplicația cu GPS, planul făcut în cap și termeni de navigație care nu știu ce înseamnă. George are vinul, logica și experiența care ne duc unde trebuie, adică pe o plajă pustie și frumoasă, unde putem înopta. Gabi are caiacul elegant, cuțitele care trebuie, carnea de grătar și prea multă viteză. Abia ne ținem după el. Eu, cel puțin. Cătălin probabil stă după mine și George e cot la cot cu Gabi.

E aproape iarnă, așa că la 5 abia bâjbâim prin întuneric după lemne, găsim doar multe surcele pe care le folosim pentru cârnați, vin fiert, coniac, ciorbă la conservă și salată. Ne bucurăm să stăm la povești lângă foc, sub cerul liber. Nu, nu e e frig, deși e noiembrie și am fost udați de valuri. Avem echipament adecvat, haine, saci de dormit, avem foc, mâncare, glume.  Cârnați, salată, vin fiert și coniac…probabil nu cea mai bună combinație, că mă cam ia amețeala și până să îmi dau seama ce se întâmplă e deja dimineață.

Mi se cam învârte planeta după coniacul de azi noapte, dar nu se compară cu nimic sentimentul de a te trezi lângă apă, de a-ți bea cafeaua cu priveliște spre infinit. Bine, malul celălalt nu e chiar așa departe, dar mă simt ca la mare.

În timp ce fiecare e cu gândurile lui, cu ochii în Soare, apare de nicăieri un nene pe o barcă, se uită la noi cu autoritate, noi îl cam ignorăm, se prezintă: agent X, de la parcul național, avem permise de rezervație? Avem. Avem? Da, uite aici poza. Eu clipesc nătâng când băieții prezintă permisele, nici nu știam că ne trebuie, dapăi că le și avem.Trece cu vederea că am campat, vede că suntem cu caiacele, ne spune unde nu avem voie să mergem, drum bun, mersi.

Am campat lângă capul Doloșman și după micul dejum ne plimbăm prin ruinele cetății. E toamnă târzie și e ceva magic în aer. După învârteli în jurul cozii suntem gata de plecare, vâslim pe apă lină, dar cu cât înaintăm spre larg, vântul și valurile se întețesc, E o senzație stranie să am valuri din altă direcție decât din față, cum sunt obișuită la white water și să nu fiu dusă de apă, să trebuiască să muncesc pentru fiecare metru câștigat. White water e pentru leneși, îmi dau seama. Ne luăm un punct de reper și vâslim,vâslim, vâslim, băieții nu se mai opresc din vâslit și rămasă în urmă, intru într-un fel de transă meditativă. Eu, padela, valurile, orizontul. Îmi sortez gândurile în cap, devin una cu apa care mi se prelinge pe obraz, picurată de pe padelă, îi ajung din urmă și parcă mă trezesc dintr-un vis. Zâmbesc.

Intrăm în niște canale de papură și stufăriș. Pe ici, pe colo mai întâlnim pescari, barcagii care ne salută, iese puțin și Soarele din nori și măcar vântul a încetat. Vedem un gutui solitar și nu după mult timp îl vedem pe Cătălin care scutură gutuiul cu padela și revine cu fusta încărcată de fructe. Ne lungim la eugenii și glume și ne dăm seama că am ajuns într-un punct mort al canalului, așa că trebuie să cărăm caiacele în următorul canal. Holy moly, îmi rupe mâinile și spatele, deși îl cărăm în doi. Cred că are cam 40 kg și suta de metri pare că nu se mai termină. Asta după ce am făcut o întindere de mușchi după un șpagat involuntar, încercând să rămân uscată când m-am dat jos din barcă.

Râdem ca bezmeticii deși suntem vineți de frig. Hahaha, mergem cu caiacele, la propriu. Vaaai, ce culoare are canalul ăsta, pipi de vacă, aargh, eu mă tot stropesc când vâslesc, e sărată apa maronie. Bleaaaah. Mă dor toți mușchii, mâinile îmi sunt mov, dar mai avem puțin, încă o tură de cărat, trecem pe sub un pod și am ajuns la Gura Portiței. E frumoasă plaja pustie, marea cu valurile ei. Găsim locul perfect de campat, un fel de scenă protejată de vânt, lemne de foc, ne instalăm corturile, prăjim cârnații, îi scăpăm în nisip, destupăm sticlele de vin și ne întindem, care, pe unde apucă, pe pietre, pe pătura de picnic, moleșiți de foc și de ziua lungă. Simțim la unison că încheiem o zi perfectă și ne retragem tiptil la corturi.

E ceva magic în a adormi și a te trezi cu sunetul valurilor în urechi. Se anunța ploaie dimineața, dar m-am încotoșmănit și am ieșit la plimbare, la fix să văd Soarele răsărind și să fac o cafea servită la cort. Merg agale pe plajă și mă simt ultimul om de pe pământ. Eu și câțiva câini care au dat iama în cârnații noștri, că nu am închis capacul caiacului cum trebuie. Offf…

A ieșit Soarele, unii mănâncă slănină, dar eu țin să îmi gătesc quinoa cu fructe în oala lui Cătălin, că eu nu mai am gaz în butelie. Vezi că asta fierbe repede, lasă, bre, că știu eu ce fac și…ups, am ars oala. Îmi pare rău, dar nici nu știu cum să reacționez. Trecem peste situație cu glume și, deși nu avem chef să plecăm de pe plaja asta frumoasă, începem să vâslim câteva ore înapoi spre Jurilovca, unde ne-am lăsat mașinile, pe care sperăm să le regăsim întregi. Parcă drumul e mai scurt decât la dus, dar tot mă chinui să țin pasul cu băieții. Fiecare e în filmul lui și ajungem după o vreme, pe un cer înnorat, la mașini. Despachetăm, ne schimbăm, facem planul pe mai departe. De data asta îmi asum responsabilitatea de a găsi un camping decent în munții Măcin, unde hoinărisem cu câteva zile înainte de expediție. Trebuie, totuși, să ne refacem rezervele de mâncare și vin, pentru care trebuie să facem un ocol în Tulcea, lucru dezastruos pentru ochii mei fotosensibili, care conduc cu greu noaptea.

Ajungem, într-un final, cu 50 la oră, în camping, noaptea. Toată lumea e frustrată și obosită. Facem focul, mâncăm, bem vin și mergem la culcare, să ne trezim a doua zi de dimineață, cu o idee de Soare, perfect pentru un traseu în Munții Măcin. Facem Culmea Pricopanului în ritm lent, cu multe glume și povești.  Vremea e perfectă și o ținem într-un mișto continuu. E cald pentru noiembrie și urcăm vârfurile unul câte unul, cu o priveliște superbă, deși nu suntem la o altitudine mai mare de 400 m. Reușim cumva fără oxigen suplimentar. Hahaha.

Din păcate se observă și distrugere în jur, la cariera de piatră, care, literlamente, a înghițit un sfert din munte. Mergem agale printre mărăcini și petre vechi, cele mai vechi din Europa, cum am învățat la geografie și nu prea avem chef să plecăm.

Mergem agale pe munții Măcinului, care sunt de fapt niște dealuri spectaculoase și ne simțim norocoși să existăm aici, râzând sub cerul albastru, departe de lume, de responsabilități, de treabă, de tot. Aici e doar un picior pus în fața altuia, portocala împărțită în vârful muntelui și poveștile năzdrăvane. Mai o gură de apă, o privire la orizont, o stâncă urcată.

Ajungem după câteva ore la mașini și lăsăm restul de mâncare unui câine amărât de la mănăstirea din Măcin, apoi fiecare pornește spre casă, în direcții diferite, spre realitate, mai bogați cu amintiri, râsete și oala arsă. Ce am fi fără prieteni și experiențe? Curiozitatea, fuga de noi sau de ceilalți sau dorul de prieteni și de natură, orice ne-a adus împreună să respirăm aerul ăsta liber pentru câteva zile, ne-a trimit acasă mai plini și mai visători. Acum, depinde de noi ce facem cu trăirile astea.

Articol scris de Simina Cernat in luna noiembrie 2020.

Lasă un răspuns

Programe de vacanta

Vezi toate vacantele
<< Inapoi la pagina anterioara