Frumos ar fi fost să nu fi întârziat mai bine de 12 ore, dar de multe ori viața râde în timp ce ne facem planuri, mai bine mai târziu decât niciodată, și alte clisee ieftine. Iată-ne, așadar, adunați cu toții la Gura Teghii la 8 jumate dimineața, gata de plecare. Oarecum, printre “stai că nu am băut cafeaua”, “mie mi-e foame”, “cine vrea omletă și lapte cu cozonac”, “rucsacul meu nu e gata”, “nu mi-am fixat colțarii” și “hai să reluăm traseul propus încă o dată.”
Se face 11 jumate până intrăm în zona fără semnal și 12 până ne lasă mașina la începutul traseului. Încercăm să continuăm ce am lăsat neterminat ultima dată, traseul prin sălbăticie de la Green Camp la lacul Siriu, prin munții Buzăului. Doar că între timp s-a mai schimbat puțin peisajul și echipa. Zăpada e până la genunchi și Ana s-a alăturat vechiului grup.
Pornim de lângă Bâsca Mare, pe un drum forestier, aproximativ de unde am încheiat traseul data trecută. Partea bună e că nu ne mai mozolim ca porcii prin noroaie, sau cel puțin așa credem, până sparge Cătă gheața, la propriu, și intră până la genunchi cu bocancii lui șmecheri în mocirlă. Partea proastă e că…dar hai mai bine să ne focusăm pe traseu și pe părțile bune.
Mergem pe un drum forestier, facem popas la o masă cu bănci, bem ceai cald din termos, urcăm ușor o perioadă, parcă ne-am plimba prin parc. E liniște, ca într-un într-un film mut, alb-negru, așa, pentru un moment, până încep Dan și Gabi să povestească te miri ce, despre Terente din Brăila, cuțite și tehnici de supraviețuire. Sau vorbeau despre altceva? De parcă ar conta. Vorbim și noi așa, de voie bună, de plăcerea de a fi unul cu altul și de a pune un picior în fața celuilalt prin zăpadă, printre urme de cervide și porci mistreți.
Urmăm cursul unui râu, ne mai uităm de hartă când și când, atunci când îl convingem pe Cătă să își scoată mănușile. El e maestrul cu hărțile și aplicațiile. Noi ceilalți suntem un fel de șerpași care își mai dau din când în când cu părerea, în timp ce cară corturi, mâncare și propria companie. Și totuși, ce ne-am face fără el și el fără noi?
Dacă ne oprim uneori și ne ținem respirația, vedem pudră de zăpadă zburând prin lumină și copaci cu forme ciudate, care parcă știu ceva ce noi nu știm. Mergem lejer, fără să ne grăbim. Ne-am luat 3 zile la dispoziție să parcurgem ceea ce tura trecută ne gândeam să facem într-o zi. Ne mirăm când dăm peste un marcaj turistic și îl urmăm când ne dăm seama că duce spre Podul Calului, unde plănuiam noi să ajungem.
Comparativ cu ultima încercare, când ne târam la deal prin noroi până la genunchi, traseul pare floare la ureche până acum. Printre povești, glume și rătăciri, ajungem pe un fel de platou, sub niște brazi apăsați de zăpadă. O iau înainte și găsesc un loc ferit de vânt pentru corturi și pentru foc. Durează ceva până montăm corturile, strângem lemne de foc, până ne încălzim cu pălinca de 15 ani rămasă de data trecută, singura, că aproape toți ne-am jurat că nu bem în tura asta și până ne prindem că putem pune prelata să nu ne mai ningă în ciorbă.
E de vis aici, sub brazi, lîngă focul deasupra căruia se topește zăpada. Tăcem și glumim, mâncăm și râdem. E perfect. E frig, ninge, mâncarea e caldă, sacii de dormit călduroși. Ne lungim în noapte și parcă am tot sta, dar ni se închid ochii și cădem retezați de somn, unul câte unul, ca popicele.
Dormim ca bebelușii în uterul alb al zăpezii și ieșim cu capul înainte dimineața, behăind de foame și de lenea de a găti, împacheta, topi zăpadă. Dar unii se trezesc să meargă la birou, noi bem cafeaua fără semnal, sub brazi ca în povești. Ne trec ifosele rapid și după ce ne învârtim în jurul cozii, pornim, care, pe unde, bezmetici, prin alb. Nu mergem nici 20 de metri și găsim un pârâu. Ia uite măi, ne-am chinuit degeaba să topim zăpadă. A, dar eu văzusem pârâul ăsta de ieri, când căutam loc de pipi, dar nu m-am gândit că am putea lua apă de-a gata. Bravo, bulină roșie! Supraviețuire at its best!
Mergem, ne învârtim cu aplicația lui Cătă în toate direcțiile, până o găsim pe cea bună. A mea s-a închis odată cu telefonul pe care m-am gândit să îl sting peste noapte, să păstrez bateria, iar harta lui Dan s-a blocat. Oare cât om rătăci prin pădurile astea dacă moare telefonul lui Cătă? A, stai, că are și Gabi GPS, ce bine. Deci pot să merg liniștită în ignoranța mea, cu ochii aiurea, la copaci și cer.
Azi cercetăm mai des harta. Coborâm în văi, alegem rute care par mai ușoare, dar nu prea avem spor și chef, ne mișcăm cam cu încetinitorul. La un moment dat dăm de un drum forestier și îl ținem, facem tot felul de pauze, de adunat scoarță de copac, de făcut cafea, de molfăit batoane și povestit.
Ceva nu se leagă, parcă e prea ușor traseul ăsta comparativ cu prima încercare, mă gândesc neștiind ce mă așteaptă la final. Ținem drumul forestier și dăm de niște camioane cu lemne și de cascada Cașoca. Pare cel mai bun loc din zonă pentru campat, asa că începem să curățăm de zăpadă mesele și băncile și adunăm lemne de foc, pe care le aprindem lângă semnul de interzis.
Parcă ne ajunge din urmă semnul de interzisă aprinderea focului, că scăpăm trei oale cu apă pe foc și îl stingem. Se face fum ca în iad, tot noi suntem Scaraoțchi și cei chinuiți, că stingem focul cu rândul, oricât de atenți încercăm să fim. Cu greu reușim să fierbem niște paste tailandeze, printre lacrimi, ochi roșii și frustrări. Molfăim la ele ca la plastic, nu prea au nici un gust, dar își fac treaba, ne umplu burțile. Completăm cu un fel de tochitură semi-preparată pe care reușim să o împrăștiem în cenușă, și mai stingem o dată focul cu apa pe care încercăm să o fierbem să avem ce bea peste noapte. Parcă suntem beți, acum că nici pălincă nu mai e.
Avem cu toții ochii roșii de parcă am fi bocitoare profesioniste, mormăim în bărbi și ne ofticăm pe cel ce reușește să dea apa și mâncarea în foc ultima dată, deși toți am făcut cu rândul. Gata, atârnăm mâncarea de un pod, să nu ne viziteze Moș Martin și ne retragem în bârloguri.
Ne trezim cu Soarele în ochi și parcă avem mai mult spor la împachetat, făcut cafea, pâine cu slănină și cu ceapă, pe jar. Pornim entuziasmați la drum, rămânem entuziaști chiar și pe prima pantă abruptă, gâfâim heirupist printre copacii superb însoriți, mai urcăm o pantă, deviem de la traseu. În sfârșit transpirăm și ne chinuim puțin. Pădurea e ca în povești, nu prea mai vorbim, să nu stricăm magia. Mergem în zigzag, coborâm, urcăm, dăm de urme. Să tot fi mers așa câteva ore când ne intersectăm cu un drum forestier, în mijlocul căruia facem îngerași în zăpadă.
Tot așteptăm să vedem lacul Siriu, însă în jur vedem numai creste. Se cam întunecă, unii din noi propun să campăm, ceilalți spun că nu, trebuie să ajungem la destinație azi. Totul pare normal, încă ne hilizim când, nu știm de unde, a intrat un drac în Cătălin, care folosește telefonul drept busolă, se uită la o pantă criminală în stânga drumului forestier și spune că trebuie să mergem încolo. Noi rânjim fasolele, credem că glumește, dar nu, el țac, țac, țac, o ia în sus fără să se uite în spate. Noi ridicăm puțin din umeri și îl urmăm, nu de alta, dar el e singurul care are hartă.
Ajungem pe creastă și dracul din Cătă continuă să fie la butoane. Parcă vede cele mai trăsnite direcții și ne îndreaptă spre ele. Se întunecă. Behăi de foame, dar dracul i-a astupat și urechile lui Cătă. E ca un robot teleghidat de telefonul care îi dictează direcția prin boscheți, peste pâraie, la deal, la vale, prin pădure.
E întuneric de-a binelea. Mă rățoiesc la Ana care îmi bagă frontala în ochi când se întoarce să se uite la noi, mă uit la stele din mers și mormăi, încercând să îl prind din urmă pe Cătălin și să îi înfing un băț de trekking în ochi, poate reușesc să îl exorcizez. Și Gabi îmi ține isonul cu foamea, dar nu reușim să punem de-o revoltă, să facem grevă sau măcar să negociem o pauză de o ciocolată. Scaraoțchi zici că e pe baterii Duracell.
După un timp care s-a lungit ca urechile mele de foame, am ajuns pe un deal, de unde se vede lacul Siriu. Dar noi vedem doar negru, de beznă și de foame. Auzim în schimb o haită de câini de la o stână din apropiere care par și ei înfometați de o halcă de drumeți care bântuie noaptea prin pădure, în căutarea punctului ĂLUIA, în care să terminăm traseul. Despre asta era vorba în activarea Tălpii Iadului, că trebuia să ajungem într-un punct specific, cu valoare emoțională.
Reușim să scăpăm de câini, vine proprietarul stânii într-o dubă să vadă ce e cu noi pe acolo, ne recunoaște dar tot nu înțelege ce mama naibii căutăm acolo la ora aia. Ne recuperează Adi și oprim la o benzinărie unde liniștesc balaurul foamei cu o coca cola și covrigi. Înapoi în Gura Teghii, Emilia ne așteaptă cu masa caldă. Potolim balaurii și dacă tot am mers ca nebunii, continuăm să mergem, fiecare spre casele lor, până la următoarea întâlnire pentru alte planuri năstrușnice.
Articol scris de Simina Cernat in luna martie 2021.
