Cătălin: Îmi este un dor nebun de mare, de vară și de peisajele plajelor stâncoase ale Greciei! Și ca să păcălesc această stare aproape dureroasă de dor, îi sun pe George și pe Adi să îi invit la o tură de caiace lângă București, în Delta Argesului.
Soarele primăvăratic de la începutul lunii martie e ca un preludiu la vara atât de așteptată. Dăm jos caiacele de pe masini și ne lansăm pe apă cu voluptatea bețivului ținut prea mult timp pe “uscat”. Brrrrr, dar apa este încă rece cu toate că Soarele ne ținea în mânecă scurtă acum câteva minunte. Clar, încă nu este vară.
Ne păcălim cu Soarele anemic, ne mișcăm, pălăvrăgim și ca care orice lucru în viata asta, bun sau rău, se termină și traseul propus de vâslit și iesim la mal. Soarele încă are suficientă putere ca să ne facă să zăbovim și să lenevim depănând povești din aventurile în caiace din trecutul non pandemic și liber.
Mergem săptămâna viitoare în Delta? lansez eu întrebarea care definește un plan mai vechi. Mergem! confirmă George. Adi vii și tu?
Adi ne dărâmă și reconfigurează planul cu o simplă întrebare:
Decât să mergem în Delta, nu mai bine mergem în Grecia?
Într-o secundă, si eu si George uităm de planul nostru initial de a merge in Delta Dunării și ca doi hipnotizați înghițim cu aplomb nada aruncată așa la mișto de către Adi. Grecia!!!! O, Doamne cât de dor îmi este de ea!!!
Mergem!!! afirmăm noi la unison. Gata, plecăm săptămâna viitoare miercuri și ne întoarcem duminică! Vorbim cu Simina, Gabi și Dan și poate plecăm chiar de marți noaptea! Unde să mergem: Thassos, Halkidiki sau undeva mai în sud?
Deja parca intrase un drac în noi și nu mai aveam stare! Punem caiacele pe mașini și ne întoarcem fiecare la casele noastre. Nici măcar nu am răbdare să ajung acasa ca să îmi anunț iubita că scapă de mine câteva zile, fiindcă eu o să plec in Grecia și o sun de pe drum și o pun in fața faptului împlinit: o să plec în Grecia! Și gata, am rezolvat și aceasta chestiune care mă elibereaza total și mă lasă pradă unei fericiri nebune.
Pe repede înainte fac planul și îl scriu pe grupul de Whatsapp, grup care se numeste “Dezastrele Siminei”, prietenii stiu de ce 
. La început Simina, Gabi și Dan sunt puțini bulversați de schimbarea planului și de rapiditatea cu care Delta Dunarii s-a transformat în Grecia, dar simt că și lor le place ideea. În timp ce eu mă visam deja pe plajele din Grecia și documentam programele de ferry și cabinetele care fac testele PCR, Dan, cu formarea lui militara, trimite un mesaj sec pe grupul de Whatsapp prin care înțelegem cu toții adevărul tăios al situației Covid: Grecia nu primește turiști în luna martie!
Și așa ia sfârșit planul dinainte să fie pus la punct. Mă frustrează Covidul și toate restricțiile cu care vine la pachet. Tânjesc după libertatea dinainte de virusul nemernic și îmi vine să urlu: FUUUUCK!!! cu tot patosul pe care îl pusesem în plănuirea turei.
Toată ființa mea se încordează încăpățânată la această veste și nu vreau să accept că nu pot să vâslesc în caiac pe mare, că nu pot să dorm cu cortul pe plajele stâncoase și în zgomotul valurilor. Nu, nu și nu! Mergem în Bulgaria, scriu eu pe grup, că am văzut niște poze superbe din sudul litoralului bulgăresc!
Și asta a fost! Grecia s-a transformat în Bulgaria, dar din păcate toate aceste incertitudini de deplasare au cernut grupul nostru și, până la final, am ramas doar trei: Simina, George și cu mine. Bun și asa! Vreme bună să avem!
Simina: Aștept cu nerăbdare ieșirea de iarnă cu canoele în Deltă. Nu am fost niciodată în Deltă și băieții mi-au promis să mă ducă, deși iarna s-a cam transformat în aproape primăvară. La ieșirea lor pe Dunărea Veche mă recuperam după avalanșă și nu am putut merge. Cu câteva zile înainte de data stabilită citesc pe grup: mergem în Grecia! what? apoi, nu, că nu se poate, mergem în Bulgaria! să vă faceți teste PCR. Helloo, Deltă, ați promis! Cri- cri-cri, cântau greierii pe grup, băieții erau deja mental plecați cu sorcova, la mare.
Nu aveam chef să stau acasă, așa că am întârziat testul PCR cât am putut și de acolo am plecat direct spre București, jumate entuziasmată de nou și de prima mea ieșire din țară de când cu covidul, jumate înciudată că nu văd Delta.
Cătălin: Vine și ziua de miercuri, punem caiacele pe mașină, încărcăm echipamentele și demarăm cu George la volan spre Giurgiu. Aveti testele PCR pregătite pentru vamă? întreb eu. Da, totul este ok, mi se răspunde la unison.
Ajungem la vamă și, spre mirarea mea, ne asezăm la o coadă mică. În timp ce ne așteptăm rândul la verificare, mă uit peste hârtiile oficiale ale testelor PCR. Brusc tensiunea îmi crește la maxim și mă întorc spre Simina cu o falcă în cer și una în pământ: Siminaaaa!!!!! Tu ai doar o hârtie fără ștampilă și semnătură, netradusă care spune că ești negativă!!!! Cum naibii o să treci vama doar cu o hârtie pe care și eu ți-o puteam face la calculator?!?
Îmi picase tot cerul în cap! Ne și vedeam “respinși” și întorși înapoi în România. Adio Bulgaria, adio aventură! Păăi, să vezi…
Simina: testul meu e negativ, dar nu mi-am bătut capul să îl imprim sau traduc. Nu m-am gândit că trebuie să las o copie la vamă. În ziua plecării m-au ajutat niște băieți de la depozitul Green care aveau o imprimantă, însă din neatenție am imprimat informarea DSP-ului că sunt negativă, nu testul în sine. Aproape de graniță, când mi-am dat seama că e posibil să nu am exact ce îmi trebuie, m-am așezat confortabil în scaun și am avut încredere în norocul care m-a ținut în viață până la vârsta asta.
Cătălin: Ajungem în fața vameșului, dăm buletinele si sperăm ca el să nu pomenească nimic de testele PCR. Și testele? întreabă el încruntat. Aaaa, uitați si testele, sunt negative, zic eu încercând deja să-l conving că suntem 100% în ordine.
Minune! Vamesul ia testele, se uită la toate și nu are nicio obiecție la simpla hârtie printată a Siminei. Gata suntem oficial în Bulgaria!!!!
După 5 ore petrecute în mașină foamea ne dă târcoale și oprim într-o stațiune turistică unde căutăm disperați un restaurant deschis pe malul mării. Dar din păcate și in Bulgaria Covidul a afectat mult turismul și HORECA. Când aproape ne dăduserăm bătuți și ne gândeam la conservele de ciorbă care ne vor fi cină în seara asta, găsim o terasă deschisă și ne asezăm la masă. În momentul in care cerem un meniu in limba engleză, vedem încântarea extremă a chelnerilor: uraaaaa, avem turiști străini la noi în locație!!! Ce înainte era aproape banal, în zilele astea se transformă în ceva fenomenal! Suntem întrebați de unde venim și când spunem că din Romania, simțim totuși o mică dezamagire în privirile lor.
Simina: Nu m-am mai simțit așa admirată din India, de pe vremea când mi se cerea pe stradă să fac selfie cu localnicii. Ce dor îmi era să nu înțeleg bîrfele și înjurăturile celor din jur! Cătălin vorbește o engleză bulgărească perfectă, din care eu nu înțeleg nimic, dar aparent e perfectă pentru comunicarea cu localnicii. Eu mă uit de la unul la altul ca mâța în calendar și dau din cap zâmbind, truc învățat în Asia când habar nu ai ce se întâmplă, dar ajută să zâmbești politicos.
Comand ceva pești mici cu mult usturoi, o bere care mă face să zâmbesc mai mult decât e cazul și cu mațul plin, mă uit visătoare la mare în apus și îi las pe băieți să dezbată problemele de parcare, siguranță și practicalitate. Cortul meu cel mai ieftin de la Decathlon oricum se montează cel mai rapid, așa că stau înfofolită în geaca de puf și sorb coniac în timp ce băieții se luptă cu bețele din carbon din os de unicorn și foile de cort împletite de zâna măseluță, că altfel nu îmi explic de ce sunt atât de scumpe.
Iată-mă aici, pe plajă, cu cortul, la marginea unei străzi bulgărești nu prea circulate și râd la gândul că în urmă cu 12 ani, într-o excursie cu școala spre Istanbul, șoferul a refuzat să oprească în Bulgaria pentru pipi de urgență, de frică să nu ne fure cineva organele în benzinărie. Ahahaha, am reușit să ajung aici din nou, cu ambii rinichi și cu ficatul întreg, poate doar puțin bușit după alcoolul băut în pandemie.
Cătălin: După maxim 20 de minute de condus ajungem pe un drum paralel cu plaja și un mic deal ne oferă locul perfect unde putem monta corturile mascați de privirile indiscrete ale unor potentiali alți călători.
Simina: De parcă sunt mulți nebuni care stau cu cortul pe plajă în martie, în bocanci de munte și pufoaice. Lui Cătă îi e frică de fapt de bandiți. Mereu am râs la ideea că dacă ar ști hoții cât costă caiacele și echipamentul de apă, ar renunța la furat biciclete și s-ar reprofila. Eu mă las și aici pe seama norocului chior și prefer să nu îmi fac prea multe griji. Toți suntem datori cu un rinichi măcar.
Cătălin: Doamne cât de minunat este să fii lângă apa mării, lângă plajele de nisip și aproape de zgomotul valurilor!! Întindem o pătura pe jos, scoatem sticla de coniac, dăm drumul în surdină la muzică și simțim că viața este minunată. Încet, soarele apune și, odata cu dispariția lui, frigul pune stăpânire pe noi. Nu stiu dacă de la emoțiile drumului de azi sau de la oboseală, dar în jur de ora 19:00 simt nevoia să intru în cort și să mă bag în sacul de dormit. Îi las pe Simina și George la o șuetă și mă retrag cu o voluptate extremă în căldura oferită de sacul meu de puf.
Închid ochii și aud pe fundal zgomotul valurilor care se sparg de malul nisipos. Ce muzică minunată pentru urechile mele! Și asa adorm.
Simina: Bate vântul care trece prin puful de la geacă și îmi cam îngheață picioarele. Mă învelesc cu sacul de dormit și mă întind pe spate. Cătălin sforăie deja, dar eu cu George ne uităm la stele și ne dăm cu părerea care ce constelație formează. Marea nu miroase a sare, ca în clișeul meu, dar tot e faină. E așa, o liniște în sălbăticia asta și parcă nici nu seamănă cu Marea Neagră cu care sunt eu obișnuită, aia unde ți se vinde porumb fiert când tu cauți un boschete de toaletă și ți se fură cortul în timp ce ești în el. Aici maxim un plămân, fără să îți dai seama, după miturile locale, dar am auzit că măcar te cos înapoi și ți se lasă buletinul și cartela de metrou. Oameni sufletiști, frații noștri.
Cătălin: 7 dimineața. Am dormit fix 12 ore și mă simt minunat! George deja prepară cafeaua la primus și Simina ne îmbie la un mic dejun. Ce zi minunată o sa fie!
Urmăm bunul nostru obicei și reusim să terminăm împachetatul după ora 11:00. Este clar, suntem niște expediționari leneși 
. Și, ca să fiu sincer, eu sunt ăla leneșul, că dacă ar fi după George și Simina plecam de la 6 dimineața! Dar ce rost are să ne grăbim atât de tare?!?
Simina: După a treia cafea și a nu știu câta țigară a lui Cătă, facem vreo 200 de drumuri mașină-caiac până ne punem bagajele în ordine, ascundem sub scaune tot ce rămâne în mașină și o parcăm mai încolo, lângă un resort, unde sperăm noi să nu fie jefuită. Apa e limpede și rece, ne dăm noi seama în curând, când nu ne mai simțim mâinile, în timp ce Cătălin face a nu știu câta verificare a nu știu ce și ne lasă să plutim în derivă jumate de oră cu ochii în soare și în sclipiciul de pe caiacul lui fancy. Am emoții, abia am ieșit din perioada de recuperare a coastelor rupte și a mușchiului strivit și nu știu dacă voi reuși să țin pasul sau să nu stric recuperarea, dar nimic nu se compară cu o expediție pe apă.
Cătălin: Începem vâslitul pe apa marii și ne lăsăm fermecati de frumusetea locului. Este minunat aici! Ne pierdem total prin labirintul stâncilor de pe mal. Înconjurăm chiar și o insulă și ne imaginăm cum ar fi să dormim cu corturile aici. Dar vâslim mai departe si aproape după fiecare colț al țărmului descoperim încă o minunăție.
5, 10, 15 km alunecă pe sub burtile caiacelor noastre și noi nu ne simțim obosiți. Suntem avizi să fim pe apă, să punem sângele în mișcare vâslind și să ne bucurăm ca niște copii de fiecare meduză din drumul nostru. Ce facem, căutam un loc de cort? Nu, hai să mergem mai departe! Și uite așa, traseul propus pentru 2 zile se transformă într-un traseu de o singură zi.
În fața noastră se profilează o mică plajă cochetă și în stânga noastră se vede silueta unei stațiuni a litorarului bugăresc. Fix la capatul plajei noastre de final de drum sunt parcate 2 caravane si lângă ele, la o masă, ne întâmpină o mică gașcă de bulgari ieșiți la distracție și aer curat. Ieșim cu caiacele pe plajă și 2 bulgari efectiv sar de la masa lor și vin în întâmpinarea și ajutorul nostru. Sunt mega entuziasmați să ne vadă cum am venit de pe apă în caiace și mai au puțin și chiar ne și pupă de fericire! Scot repede din caiacul meu sticla de whiski și îi invit la un shot din dorința de a scăpa de pupăturile lor .
Simina: De când am văzut caravanele bulgarilor am știut că sunt flower-power de-ai mei. Ne-au așezat la masă și ne-au pus în față cafele și tărie. Nu prea vorbeam o limbă comună, dar ne înțelegeam de minune. În timp ce noi sorbeam cafeluțele cu degețelul ridicat, Cătălin, singurul care vorbea engleza-bulgărească, i-a rugat să ne ajute să găsim un taxi să recuperăm mașina. în 20 de minute era deja pe drum în timp ce eu și George mâncam fistic și pălăvrăgeam în 4 limbi, fiecare în a lui.
Împachetați, înapoi în mașina cu toată caroseria completă, am luat-o în jos spre Turcia și îmi părea rău că nu mi-am luat la mine pașaportul. Mă și vedeam făcând autostopul până în Istanbul. Am ajuns la un loc de surf, unde deja ne simțeam departe de România, printre localnicii din ce în ce mai exotici. Am vrut să vedem dacă valurile sunt ca în poze (chestiune înțeleasă doar de caiaciști) și cam care e vibeul pe acolo. E de mers și de jucat pe valuri.
Drumul pe malul mării în apus a fost superb în lumea mea. Nu știu ce s-a discutat, că eu visam să punem cortul pe fiecare plajă sălbatică sau în pădure. Până la urmă am mers până s-a întunecat și am găsit pe bâjbâite un loc de campare unde am schimbat o ciorbă la conservă pe un gulaș și ne-am înfofolit repede în sacii de dormit.
Dimineață am sărit din cort și am fugit pe plajă, să prind răsăritul, dar țeapă, Soarele răsărea după un deal și nu am văzut decât gunoaiele printre care am campat pe întuneric. Până la urmă nu suntem așa departe de România. Nu am mai avut răbdare și l-am stresat pe Cătă până s-a trezit, i-am făcut cea mai proastă cafea din lume și am reușit cumva, miracol, să plecăm la opt jumate spre Tyulenovo, unde practic am mâncat usturoi cu pește și cu extra usturoi, de am mers cu geamurile deschise restul drumului și atunci când ne-a oprit poliția m-am apropiat de geam și ne-au lăsat să plecăm.
Am oprit la Ezerets să ne dăm cu caiacul, însă ne-am întins la uscat corturile și saltelele și…ne-am culcat la soare. Pe mine mă mânca tare în…tălpi și m-am gândit să fac o baie în mare. M-am dus în costum de baie și m-am scufundat de trei ori, ca la botez, cu tot cu cap și cu siguranță m-am exorcizat instant și pe lângă piticii de pe creier, mi-a înghețat fiecare celulă nervoasă din corp, că m-am îmbrăcat apoi cu toate hainele pe care le aveam și tot tremuram.
Eu jubilam la ideea că avem în sfârșit lemne de foc pentru la noapte când George aruncă ideea: băi, hai să ne întoarcem acasă, că mâine cică plouă. Și Cătă îi ține isonul: hai!
Și probabil îmi paralizaseră fața și creierul de la apa rece, că nu am reușit să protestez prea mult și m-am culcat în mașină și m-am trezit la București, ca dintr-un vis ciudat. Între timp Bulgaria intrase pe lista galbenă și dacă mai stăteam o zi am fi intrat în carantină la întoarcere. Dar tot mi-a rămas gândul la focul nefăcut din pădurea de pini de la malul mării bulgărești, unde nu ne-am mai dat cu caiacul, dar unde am făcut baie la început de martie și nu am murit. Încă.
Am supraviețuit-o și pe asta, fără nici o coastă vătămată, de data asta. Singura mea ieșire din țară de când a dat molima peste noi. Am ajuns în București unde a început să ningă, cu fața roșie ca o pătlăgică, plămânii plini de sare și ochii pierduți în mare, și cel mai important, cu toate organele la noi. Cei 10 bulgari pe care i-am întâlnit în toată tura au fost extrem de simpatici și prietenoși, contrar mitologiei.
Articol scris de Simina Cernat in luna mai 2021.
